Mi-ar fi fost dor...

Mi-aș fi putut lua rămas-bun, apoi să sar în primul tren și în câteva ore să fiu în alt loc. Aș fi dat oricând vremea volatilă din Iași și curiozitatea oamenilor, pe o clipă de liniște.

   Puteam fi liberă. Și nimeni nu putea pretinde că fugeam. Pasiunea mea care era în plină dezvoltare îmi făcea cu ochiul, iar eu trebuia să o urmez. 

Dar era mai mult de atât. Ceva nu mă lăsa să plec.

Dorul...

Mi-ar fi fost dor de cea mai bună prietenă, mama. Mi-ar fi fost dor de serile tăcute de la țară, de bucuria de a privi cerul îmbrăcată doar în pijamale. Mi-ar fi fost dor de Ana. Tocmai începusem să ne cunoaștem ca două persoane adulte, prietene, nu ca două surori care se aliază împotriva celorlalți. Ea era slăbiciunea care mă forța pe mine să fiu puternică. 

Aveam un trecut cu Simona aici. Ea cunoștea toate virajele pe care le făcusem în călătoria mea și de ce. Oricăt de mult m-aș fi apropiat de altcineva, n-aș fi putut să găsesc aceeași înțelegere care venea de la cineva cu care îmi împrăștiasem trecutul.

[...]

Mi-am rezemat capul de peretele spitalului și mă uitam prin ușa de sticlă spre capătul holului. Observam că orizontul sub care copilărisem părea aproape la fel de larg și de calm. În acea clipă, o siluetă apăru, cum se zice, de nicăieri. 

Așa că am făcut ce făceam în totdeauna când mă simt costrânsă. Am fugit. 

Am fugit de-a lungul holului în brațele lui, fără să îmi pese de spațiul personal și de bunele maniere. 

Aveam încredere în el că va accepta, pentru moment, contradicțiile mele, că va ignora judecata lui dreaptă și că mă va prinde când mă voi arunca spre el. 

Și o făcu!

De el și de îmbrățisarea aia aveam nevoie.