Cred...

Mă pierd printre clipe și hârtii dure scrise manual. Suntem lacomi și egoiști, ne materializăm atunci când vorbim de suflet. Mai bine taci și ascultă-mă! Taci și privește-mă! Uită-mă că încă îți scriu!

Cred, cred, cred cu tărie în cărți și felinare. În compatibilitate și spirit. În morții de dincolo. În lumină și umbre, în ecouri și pași. În gânduri și vise. În cuvinte nerostite. În priviri și tăceri. În timp și sfințire. În respirări profunde. Dar știi ce mă îngrijorează? Că e posibil să fiu ultima suflare a generației mele care are putere să strige. 

Ploaie, nu pricepi? Mi-ai încifrat mediatația și secvențele mi le-ai cusut într-o poveste haotică în care mă regăsesc pustiu. Spune-mi tu, ploaie, dincolo de dincolo ce mai este? Să fie doar vorbe, vorbe și iar vorbe? 

Simțeam cum inima-mi este încărcată de stropii de ploaie și cum eram înecată în larma serii de octombrie. 

Priveam în trecut și parcă nu mai am energie să scriu. Acum lucrurile parcă merg pe un drum drept, știu ce simt, ce îmi doresc și scriu ceea ce îmi este greu să spun în cuvinte. Am descoperit că mă pot ascunde ușor în spatele unor cuvinte, că timpul ne arată foarte multe fețe ale oamenilor. 

Las timpul să treeacă, să dispară această pătură de ceață și să aducă zâmbete de undeva din suflet. 

Mă înclin și...tac.

Îmi arunc mesajul în valuri și vreau să îl găsești la final....